Blog

Iluzii romantice in cuplu

Un subiect pe cât de dezbătut pe atât de puțin înțeles îl reprezintă romantismul. 

Dacă e să ne bazăm pe contextul general în care acest cuvânt își face loc, cărțile, filmele, melodiile și toată pleiada de manifestări artistice, descrie romantismul ca făcând parte din viața oricărui cuplu.

Pornim din copilărie chiar, cu noțiuni romanice întruchipate de prințese salvate de prinți, eroi și eroine care au un final fericit, un el și o ea care se iubesc și trăiesc fericiți “până la adânci bătrâneți”. 

Dar oare aceste noțiuni stabilesc standarde corecte sau doar întrețin iluzia unei iubiri pentru care nu trebuie să depui niciun efort?

Bineînțeles că și filmele, și poveștile, chiar și melodiile romantice au scopul lor bine definit, vorbesc despre pasiune, dragoste necondiționată, dăruire. Dar cum va fi ca și adult acel copil sau adolescent care simte că are nevoie să salveze sau să fie salvat pentru a fi iubit? Că nu e nevoie să comunice pentru că celălalt îi va citi în privire dorința? Că orice conflict se rezolvă cu sex sau, și mai rău, cu o părăsire?

Conform studiilor, dragostea pasională durează aproximativ 2 ani, timp în care îți cam dai seama de cine te-ai îndrăgostit. Cel mai probabil vei alege să faci cuplu cu omul care seamănă cât mai mult cu persoana primară de atașament din copilărie, ea putând să fie mama, bunica, tatăl, bunicul, chiar un educator sau profesor. Și aici nu mă refer la atributele fizice, ci la cele emoționale, dar asta o voi explica într-un alt articol. După o vreme, însă, aceste atribute nu mai sunt suficiente, căci toți fugim de noi înșine, de emoțiile pe care le avem, de partea din noi care tânjește după altceva. 

Ce se întâmplă mai apoi, care e următorul pas? Cel mai probabil ajungem să cunoaștem persoana de lângă noi suficient de bine încât să ne dăm seama că el sau ea nu se mai identifică cu anumite stereotipuri văzute prin filme, cărți sau melodii, mai mult de atât parcă tot ce ne-a atras la început ne enervează.

De ce se întâmplă asta?

Idealizarea celuilalt prin atribuirea unor caracteristici nerealiste nu face altceva decât să ne creeze așteptări mari, așteptări despre care partenerul nostru nici nu este informat. Dacă comunicarea lipsește cu desăvârșire, partenerul nu va ști nici ce gândim despre el sau despre o anumită situație și nici nu îi va fi oferită șansa de a-și ajusta comportamentul. 

Compromisul și comunicarea, pe lângă conștientizare, sunt lucrurile care pot face ca o relație de cuplu să devină stabilă, iar cei doi parteneri să se simtă în siguranță. Atunci când reușim să ne comunicăm temerile, fără a învinovăți, dorințele și așteptările fără a idealiza, putem să trecem peste acea barieră autoimpusă a îndepărtării celuilalt fără drept de apel. 

Romantismul în sine poate face ca un membru al cuplului să se considere victimă care trebuie salvată, iar celălalt să se trezească (chiar fără voia lui) în rolul salvatorului. Sufletele pereche, destinul sau orice altă idee despre ce reprezintă romantismul sunt doar credințe false care ne pot aduce într-un punct în care să considerăm că nu mai e necesară comunicarea (doar ne citim totul în priviri, nu-i așa?), că depindem de celălalt să ne salveze din situații dificile (doar că Făt frumos modern e ocupat cu câștigarea traiului și nu prea înțelege subtilitățile), că avem așteptări imense fără ca partenerul să fie conștient de ele. 

Așteptările create de iluzia romantismului se traduc inclusiv în relațiile intime, iar atunci când sexul nu este pe măsura acestor așteptări fie sărim într-o altă relație, fie rămânem cu frustrări nespuse. 

Ce facem în această situație?

Rupem tiparul! Încurajăm poveștile romantice continuând firul narativ cu explicațiile de rigoare atunci când avem, la rândul nostru copii.

Comunicăm dorințele și așteptările cu grijă mare la tonul pe care o facem. La fel cum noi nu putem fi cititor de gânduri pornim de la premisa că nici partenerul nu este. 

Dacă relația este cu totul nepotrivită, nu ne găsim locul nici noi, nici partenerul, ieșim din ea cu curaj și cu lecția învățată.

Ne asumăm responsabilitate pentru acțiunile și deciziile noastre. Așa cum într-un cuplu sunt doi, la fel și în procesul decizional tot doi sunt.

Acestea fiind spuse, am încălecat pe o șa...și continuarea rămâne la voi!

Eu sunt Florina Haritonov, psihoterapeut, și te aștept oricând în cabinet sau online pentru o ședință de terapie de cuplu. Vă voi ajuta să învățați cum să comunicați eficient, empatic și să redescoperiți dragostea care v-a adus împreună. 

Pregătiți de continuarea poveștii?